Istoric

Orașul Baia Sprie este localizat în partea de nord-vest a județului Maramureș, fiind una dintre comunitățile care definesc centura minieră a zonei.
Baia Sprie are un însemnat trecut istoric. Urme ale unor vetre de așezări omenești se regăsesc încă din secolele unu și doi, după Hristos. Orașul a fost atestat documentar relativ târziu într-o diplomă din 1329, în timpul regelui maghiar Carol Robert care acordă locuitorilor primele privilegii.
Denumirea latinească era Mons Medius ceea ce în traducere înseamnă Muntele Mijlociu. Din această perioadă orașul își leagă existența de minierit și de-a lungul secolelor va apărea în documente alături de Rivulus Dominarium, orașul Baia Mare de astăzi, ca oraș liber regal.
În anul 1360, îl găsim în documente cu numele de Montana Nostra, în 1348 sub numele de cetate Civitas Medio Montis, în1390 sub denumirea de Felsőbánya, în 1406 din nou Civitas de Monte Medio, iar mai târziu în secolul XIX, în 1851 din nou sub numele de Felsőbánya. Dacă Baia înseamnă mină, Spria vine de la latinescul asper care înseamnă aspru, adică cu alte cuvinte în Baia Sprie existau mine cu condiții aspre de exploatare. Batrânii orașului spun că numele Spria provine de la o zeita care a purtat acest nume. O dovadă ar fi statuia acestei zeițe situată în centrul vechi al orașului.
Orașul Baia Sprie, așezat pe valea râului Săsar, la poalele munților Gutâi, are o suprafață de 91 km pătrați. Înzestrat cu un peisaj natural deosebit, a fost în secolele XVIII, XIX și stațiune turistică. Multă vreme minele din Baia Mare și Baia Sprie au reprezentat proprietatea reginei.
În anul 1411 cele două orașe sunt cedate de regele Sigismud lui Ștefan Lazarevisc, despot sârb, în schimbul cetății Belgradului, iar mai târziu în 1427 stăpân al orașului avea să devină Gheorghe Brancovisc. Numele ambilor stăpâni au lăsat gusturi amare locuitorilor din acele vremuri. Ei au asuprit locuitorii băștinași pentru îmbogățirea lor personală.
Domnia lui Iancu de Hunedoara, între anii 1446 - 1453, ca stăpân al ținutului, aduce și privilegii orășenilor. Acestor privilegii li se vor adăuga și altele, mai târziu de către regele Matei Corvin. O serie de evenimente au adus amărăciune în rândul populației orașului, astfel :
• în 1460 prințul polonez Albert vandalizează orașul
• în 1562 turcii atacă locurile cu vehemență
• în 1589 orașul a fost incendiat aproape în întregime
• în 1690 orașul își cedează minele statului în schimbul scutirii de dări
• în 1710 din cauza epidemiei de pesta mor 580 de locuitori
• anul 1771 este marcat de invazia tătarilor
• în anul 1780 orașul a fost inundat, apa distrugând multe locuințe
• în 1782 are loc o invazie de lăcuste care a făcut mari stricăciuni recoltelor
Cu toate acestea orașul a rămas viu. Bogățiile din adâncurile Dealului Minei au asigurat prosperitatea și refacerea pagubelor ivite.
Au fost perioade de înflorire dar și regrese marcate de scăderea populației. Conform primelor date rămase din timpul împărătesei Maria Tereza, populația a crescut de la 300 de locuitori la aproximativ 5000 de locuitori și a rămas constantă până la mijlocul secolului trecut.